Romania (44): Maramureș și Căsuța din Susani

Din punct de vedere geografic, se spune că Maramureşul se află în inima Europei, fiind la egală distanţa de coastele arctice ale Norvegiei în nord, litoralul Cretei în sud, coasta irlandeză în vest şi crestele munţilor Ural în est. Surprinzător că, acolo unde românul "agață harta în cui" este chiar inima Europei. 

Tot poveștile spun că, în apropiere de Sighetul Marmației (15-20 km) societatea geografică austro-ungară, ar fi așezat,încă de la finele secolului al XIX-lea, o bornă care să marcheze acest loc. În drumurile noastre borna nu am descoperit-o, însa am adunat în tolbă (sau mai bine spus în trăistuța maramureșană) doar amintiri plăcute și oameni minunați.

Actualul judeţ Maramureş este împărţit în patru zone etnografice: Ţara Maramureşului (sau Maramureşul istoric), Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrului.  Destinația noastră din acest an ne-a purtat prin Maramurețul istoric, după o escală rutieră la Satu Mare.

 

Romania (42): "Acolo unde se agață harta în cui" și retur - un traseul călătorscopic către și prin Maramureșul istoric

Harta traseului

A trecut multa vreme (poate nepermis de multă) de când nu am scris pe blog un articol despre călătoriile noastre și am primit nenumărate întrebări despre această "liniște", așa că e momentul să reluam poveștile de pe drum.

Să nu credeți că anul 2020 a fost lipsit de plimbări, însă ceea ce a lipsit a fost acel vibe de a scrie. Sper să reușesc să recuperăm repejor firul călătoriilor noastre și articolele să (re)devină inspirație pentru călătoriile voastre.

Traseul pe care l-am ales a fost (poate) cel mai lung pe care l-am făcut până acum în țară și a avut ca punct de pornire Bucureștiul, cu un prim popas la Cluj, apoi Satu-Mare (cu opriri în Carei și Baia Mare) cu destinație finală Maramureșul istoric, unde am fixat Ambasada Călătorscopică în Călinești, la frumoasa Căsuța din Susani, pentru ca mai apoi sa revenim spre casă prin Odorheiul Secuiesc.

Gustul Japoniei din bucătăria de acasă: 3 cești de ceai, 3 experiențe

A trecut ceva vreme de la prima călătorie din bucătăria de acasă în lumea gusturilor (dacă nu vă mai amintiți, aici găsiți link-ul) așa că vă invit să pornim împreună în cea de-a doua călătorie, de data aceasta pe tărâmul ceaiului (cum probabil că deja v-ați dat seama din titlu) și nu oriunde, ci în Japonia.

Ceaiul este pentru japonezi un simbol al simplității, un mod de înțelegere a legilor naturii și comuniune în armonie. Deși a fost adus pe ascuns în aici din China în secolul al VIII-lea de un călugăr budist, împreună cu tehnici de ceremonie a ceaiului, artiștii japonezi, samuraii, savanții, căpeteniile militare și împărații l-au ridicat la rang de artă - acel gen de artă care a reușit într-un mod absolut remarcabil să se contopească cu prezentul, să se adapteze vremurilor moderne și totuși să mentină vii rădăcinile seculare. 

Articolul de astăzi nu este însă despre istoria ceaiului și călătoria sa fantastică (deși e o idee excelentă pentru un articol viitor, ci despre experiența mea recentă a degustări unor sortimente de ceai ușor (sau mai mult) diferite de infuziile de plante sau fructe cu care suntem obișnuiți. Băutori de ceai sau nu, sortimentele de mai jos sunt o călătorie spre un alt colț al planetei, așadar pregătiți-vă să descoperiți o latură mai puțin cunoscută a ceaiului:

Gustul Franței din bucătăria de acasă: Soupe d’oignons aux Halles

Legume asigurate de Băcănia Tei

Știți ce îmi lipseste cel mai mult din călătorii, pe lângă vibe-ul orașelor, entuziasmul descoperirii unor locuri noi și poveștile din spatele lor? Ei bine - gustul. Gusutul experientelor culinare aparte, gastronomia locala, preparatele ce rămân în memoria papilelor gustative și care, într-un mod neașteptat, de conectează fix în mijlocul lor, fie ca este vorba despre un mic bistro parizian servind un croissant aburind la micul dejun sau în mijlocul unei berării din Munchen ce freamătă de forfota urmașilor lui Hans cu halbe gulerate în mână, sau poate într-o mica tavernă grecească ascultându-l pe Zorba acompaniat de valurile care se sparg de țărm. Perioada pe care toți o traversăm, cu pandemie, izolare și grijă de a nu ne îmbolnavi, noi sau cei din jurul nostru, parcă ne-a răpit această bucurie - călătoriile nu mai sunt la fel, orașele parcă nu mai sunt la fel și nici ieșirile la restaurant parcă nu mai sunt aceleași. 

Salon de thé la mine acasă

Sursa: favi.ro

Să ridice mâna toți cei care, de la începutul pandemiei și-au reconfigurat spațiul locativ, câți dintre voi au redecorat, reamenajat astfel încât casa sau apartamentul să redevină rapid și birou de corporație sau sală de conferințe, și sală de clasă, și loc de joacă pentru cei mici și câte și mai câte. 

 

Nu știu despre voi, dar eu sigur am ridicat mâna și din martie și până nu de mult am văzut cum spațiul meu personal este ușor-ușor înghițit de noile funcționalități. La un moment dat am zis însă STOP - vreau un colțișor care să rămână al meu, în care să mă pot refugia, în care să mă relaxez, să mă regăsesc, să pot citi și savura o cească de ceai fierbinte sau ciocolată caldă privind razele soarelui cum se ițesc printre nori la răsărit sau cum ploaia bate în fereastră și vântul smotocește frunzele ruginii ale toamnei.

Colțișorul meu trebuia să îmbine toate acele lucruri care îmi plac și la care cumva, în contextul actual nu mai avea acces. Ingredientele cheie: confort și căldură, călătorii, ceai și invitație la visare. 

 

Aniversarea de cristal sau 15 ani de casă nouă

Traim o perioadă ciudată rău și foarte provocatoare pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, de job, de pasiuni; și nu știu cum a fost la voi, dar parcă în perioada asta mi-am dorit mai mult și mai tare să petrec timp alături de familie. Să fi fost restricțiile de vină, sau poate sentimentul acela de siguranță pe care ți-l dă casa părintească...nu știu să vă spun, dar cert este că am căutat permanent nu doar motive de vizită la ai mei, dar și motive de sărbătoare în formulă extinsă. Am simțit mai mult nevoia să ne bucuram de o masă de duminică în familie, de activități prin curte sau prin bucătările împreună cu mama, de momente din acelea când grijile săptămânii sunt lăsate de-o parte, ne strângem în jurul mesei și depănăm povești (pe care le-am auzit de sute de ori) dar de care încă nu ne-am săturat. Și cum reuniunea nu e reuniune dacă nu are și un motiv de sărbătoare cu bucurie am constatat ca anul acesta se împlinesc 15 ani de când am părăsit apartamentul copilăriei mele, de la etajul 2 din Drumul Taberei și ne-am mutat la casă.

O astfel de mutare e o schimbare majora pentru orice familie, iar faptul că acolo nu te mai poți întoarce, nici măcar în vizită, a fost cu adevărat o provocare, iar demersul în sine o adevărată experientă, presărată cu mute vizite pe șantierul noii case, cu planuri despre cum o să arate "camera mea" (aici e de mentionat că treceam de la a împărți camera cu fratele meu, la didamai garsoniera personală) și cunoașterea vechilor și noilor vecini. E adevărat ce se spune că niciodată nu ajungi să întâlnești mai multi și mai des vecinii decât atunci când de muți.

Așadar una din mesele familiare de duminică s-a transformat în celebrarea a 15 ani de casă nouă. Prilej să ne aducem aminte toată târășenia, în diferite perspective. Sursă de amuzament, de melancolie, dar și de evaluare la rece - ce-am visat, ce-am pus în practică și ce am face altfel dacă am lua-o de la capăt.

Filme, amintiri din copilărie și draperii

De câte ori de la începutul pandemiei ați auzit sau ați adresat întrebarea: Ce film nou/bun ai mai văzut/ îmi recomanzi? Nu știu cum e la voi, dar recunosc că noi am devorat la propriu "biblioteca" Netflix, ne-am updatat cu filmele apărute în ultimii ani...și odată cu epuizarea acestora am lansat o provocare în cercul restrâns de prieteni - revizionarea filmelor care ne-au marcat diferite etape ale vieții. Cea mai super idee a sezonului! Nu doar ca ne-am asigurat programult de vizionare pentru multe - multe seri, dar am și rememorat multe momente dragi, amuzante și a fost punctul de start pentru o groză de discuții. Dacă prima noastră întâlnire o legăm inevitabil de "Terapie de cuplu" (Hope Springs, din 2012), fiind filmul pe care l-am vizionat atunci, împreună (coincidentă sau nu), filmele care ne-au marcat copilăria sunt ușor diferite. Dacă în cazul lui seriile cu Arnold și Stolone sunt de căpătâi, pentru mine primul gând a fost la Sunetul Muzicii, povestea tinerei călugărițe ajunsă guvernantă a copiilor căpitalnului von Trapp și toate aventurile și povestea de dragoste care a urmat.

Astăzi nu e un dat, e un dar. Mâine cum e?

Perioada pe care am traversat-o în ultimele luni și care încă nu a luat sfârșit ne-a făcut, pe cei mai mulți dintre noi să ne gândim mai mult, mai cu atenție la ziua de mâine, să fim mai prudenți la deciziile pe care le luam astăzi și care mâine se întorc inevitabil asemeni unui bumerang; să ne bucuram de cei din jurul nostru, să construim și întreținem relațiile care ne hrănesc sufletul și să nu-l mai luam pe astăzi ca pe un dat, ci să îl apreciem ca pe un dar.

Ultimele luni au fost timp de reflecție la ceea ce suntem și care ne sunt valorile, au fost răgaz să ne descotorosim de fațade și să dăm mai mult sens nouă. Să ne recalibrăm busola interioară, să pune stop și să o luam de la capăt mai proaspeți, mai încrezători, cu o atitudine de învingători, încă de când am păsit afară - pentru că fiecare zi e o luptă câștigată.